Stia ca pleaca dar cum se in’nvata?
Cum se’nvata cu nopti reci,el plecat,ea fara el?…
Cu ceaiuri reci,asteptandu’i zambetul de dimineata,
El linistind’o c’un sarut pe frunte ,apoi altele pe obraji,
Se’nvata sa’l astepte dimineata,doar cand il supara,iar seara privind perna,care lui ii apartinea…
Se foia pana cand somnul ii trecea,
Si prin ceata serii,se plimba…
Cu ochii pe fereastra aburinda,
Cu dorinte patimase…
Se simtea a lui capodopera
Iar el,al ei pentru zile friguroase,
Pentru imbratisari lungi si calduroase,
Pentru atingeri delicate,
Pentru cuvinte fara 2 intelesuri,
Replica lui de fiecare data:
“La revedere frumoas’o,voi revenii curand”…,
Ii lasa misterul plecarii,
Frumos ca ceata ce domina seri,
La fel cum ea primeste zorii,
Il omora mereu cu privirea cand el ii spunea:
“La revedere frumoas’o te voi revedea”.
Bucuria ei mereu va fi el,
Misterios mereu…
Dar in paricular extrem de abordabil
Era un mister intreg,
Cum reuseste sa plece fara pata,
Ii punea pe frunte buze tremurande,
Si’i lasa pe buze gustul unei pasiuni nebune,
Iar pe trup atingerile nocturne,cateodata matinale,si multa pasiune nebuna…
Si maini sigure pe coapse si sani,jucausul misterios,se prefacea in bratele ei iubitul vulnerabil…
Iar ea delicata frumoasa care’l revedea prin fraze intelese doar de ei,
Prin taceri lungi,prin priviri patimase nu de durere,nu de placere…
Privirea omului nebun,
Nebun nu dupa iubire,nu dupa furie…
Dupa seri scaldate’n tacerea ei profunda,
Si dimineti imbratisate’n ceata…
Doar ei doi priveau aceste lucruri ,le observau,contraziceau…
Doar prin zambetele ei dulci dis’de dimineata,
Doar prin degetele ei delicate,moi si fine…
Ale lui ingrijite si sigure,
Si stateau asa,si visau…
Pana cand aparea replica,
“La revedere frumoas’o ne vom revedea”…